Susana (Bolliac)

Înaltă și măreață, Susana-nainteazăUrmată d-a ei sclave, cînd luna arginteazăPe chedri, sicomori.Cînta rugind pre Domnul, cu sclavele-mpreună,Pe Ioachim să-l ție, să-i fie calea bună,Căci vine cu comori.

Sub albia ei mantelă, pe un tunic de lînăAlbastru ca seninul, s-arat-o albă mînăÎntr-un bogat colanDin care se atîrnă și două pozunareLucrate numa-n aur. Mărgăritar prea mareFormează-un greu ghiordan

Plin d-amuleți simbolici ce-opresc, înfrunt deochiul;Și lungi cercei de pietre, ce nu-i ațintă ochiul,Dau flăcări prin voal.De sub cămașa lungă și puțintel sumeasă,Ar fi pîndit profanul secunda cînd să iasă,Strîns mult într-un sandal,

Greu, plin de catareme în chip de semilună,Pășind cu gravitate, piciorul care sunăDe zale-ncongiurat;De zale tot de aur, de cătărămi lucrateÎn onix și rubinuri, de funde mari, lăsateP-o pulpă de-ncîntat.

În preajma ei, în cale, zbor spirite de pace;Mărgăritarul curge cu vocea ce întoarceCânticul cel frumos.Zefirii joc pe sînu-i o viță rătăcită,Și luna își răsfrînge o rază aurităPe stema de mados.

Ochiu-i cel viu și negru în ceruri s-ațintează;Și fața-i plină, albă, s-aprinde, o-nviazăUn sacru spirit de foc.Ea cere în canticu-i pe soț să i-l aducă,Să i-l aducă-n grabă, sau că pe ea s-o ducăCu dînsul la un loc.

Pe o terață-naltă, treptată și întinsă,Ce răcorește noaptea în astă climă-aprinsă,Mii vase de un statLucrate d-alabastru, de marmură, aramă,Prin plante felurite, bazinuri fără seamăA muntelui lucrat,

Scotea în reliefuri a lui Baal izbînde,Minunele lui Iosif, a neamului osînde,Sau grele vînători,Sau întîmplări prin care frumoasa și smeritaBabiloneanca fiie, în templul zis Milita,Se dă la călători.

Sub șase stîlpi granitici ș-un roșu văl de lînăPe el cu animale cusute tot de mînă,Măreț era drapatUn pat de abanosuri, ascuns în bumbac moale,Ș-un jeț de dinți de fildeș, cu draperii pe poale,Ș-o baie de agat.

S-exală chiparosul; curmalul și finiculSe-ntinde în alee; colo undează spicul,Susamii ce suspin;Și mai departe, pacinic, Efratul, plin de vase,Se varsă printre grîne înalte și frumoaseDin valea fără spin.

D-a dreapta se înalță un turn trufaș, gigantic,Zidit de toat-Asia după un plan fantastic,De Iehova damnat;Ș-alăturea cu dînsul a lui Nembrod clădire,Semeață ca și turnul, își dă a ei privireÎn raiul suspendat.

D-a stînga stau palaturi de haldeeni zidite,Întinse și mărețe, cu naftă tencuiteDe Nabopalazar. Încă se țin în contra acelui Isaia;Mai stau ca să privească p-ăl de-a supus AsiaCă-și pune un hotar.

„Ardică vălul ăsta! Îmi place luna plină!Zefirii dulci s-adie suflarea lor cea lină;Să văz un cer senin!Cîntarea mea să meargă d-a dreptul către DomnulEu voi să-l rog fierbinte ca să-mi trimiță somnul,Eu voi să mă închin;

Căci noaptea cea trecută, — o! iesme-ngrozitoare,Și spirite mălineși vise-omorîtoareÎn preajmă-mi au zburat.O! Ioachim se vede că pătimește-n cale!Era mîhnit și searbăd... Venise-ntr-ale saleȘi nu m-a sărutat!...

Doi demoni din tartaruri părea că-mi stau la ușă,Poporul strîngea pietre, taica-și punea cenușă;Și eu mă tot smulgeam...Pe mine vrea s-omoare: zicea că-s vinovată;Dar înger de foc iute din ceruri se arată,Cînd eu mă sfîșiam;

Străbate ca un fulger; se-ntoarce prin mulțime;Și intră, trece, piere. — Iubite Ioachime!O! noi plîngeam mereu!...Cînd iată-un june tînăr se-nalță dintre lume,Vorbește... Toți întreabă: — cum este al său numeTrimis este de zeu?...

Căci spiritul se puse pe fruntea sa cea lată;Vorbea ș-oprea poporul! ș-o lacrămă curatăDin ochi i-a schinteiat...Era bălai și dulce, — mișcările-i, cătare:Părea c-ar fi fost David! ca el vorbea de tare!Profetul, — m-a scăpat!...”

Așa vorbea Susana, aproape d-a sa baie,Plîngea ș-era frumoasă!... În ochi avea văpaie,În apă se uita,Cînd sclavele din preajmă-i voalu-i ardicaseȘi una dintre ele de ea s-apropiaseȘi-ncet o dezbrăca.

Îi scoaseră podoaba, tunica-i deschiară,De brîu se descinsese; sovonu-i desprinseră,Păru-i căzu pe sin:Un păr supțire, negru, îi ajungea la glezne,Se despărțea în două și se zărea prea lesneUn piept rotund și plin.

Alene gînditoare, culcată pe covoru-i,Lăsa în mîna sclavei a desculța picioru-iD-onix, mărgăritar.O pulpă de zăpadă, ieșită și rotundă,Ș-un mic călcîi rozatic sub o gropiț-afundăDa tortură-n Sefar;

Căci el ș-al său complice, pitiți aci-n grădină,Turbînd de poftă multă, se roagă, se închină,Chem ceru-ntr-agiutor...Era schidoli bătrînii: prunelele turbateZvîrlea schintei de poftă, și palpite-nfocateFierbea în pieptul lor.

Prelung, cu barba rară, cu fruntea încrețită,Cu ochii roși în hîrca pleșuvă și albită,Sefar, în sicomori,Își întindea grumazii, țiind în urmă tarePe gîrbovul complice, zgîit, în nerăbdare,în spasmuri și sudori.

Cînd fuse dezbrăcată, înaintă spre baie,Fricoasă, tremurîndă; — bătrînii stau să saie,Împunși de pofta lor.„Acum vă duceți toate, lăsați-mă în pace;Voi singură, la ceruri, cîntările-mi a face,Ca imn la Creator...

„Să nu vorbești, Susano, căci altfel ești pierdută!În noi poporul crede, și tu vei sta ca mutăCînd noi te-om osîndi!”„Spuneți-mi care vină?... fugiți să ies din baie!...Sărmana nu-nțelege ce va a lor văpaie,Nu poate a-i opri...

Mirobolam s-aprindeți subt patu-mi de culcare,S-aprindeți smirnă multă în casa cea mai mare,Ș-atunci cînd voi striga,Vedeți să fiți p-aproape și s-alergați îndată.Cu mirt și c-un burete să vie vre o fatăPe corp a mă spăla.”

Susana era-n baia senină, aromată;Luna juca pe unda cea creață, coloratăCu apă din Eufrat.Sînu-i împunge apa și părul său plutește;O mînă parc-ascunde edenul ce domneștePe bustu-i minunat.

Ea se privea în apă pe gînduri, dar voioasă;Uitase să se-nchine, — căci prea era frumoasă...Se bucura de ea.Se gîdela de apă... Bătrînii în turbareS-azvîrl uimiți la dînsa; ea țipă și tresare!...Cu ochii-i sprijinea...

„Frumoasă ești, Susano!” Strigară în uimireInvierșunați bătrînii. Ieșim, ieșim din fire!Dă! dă un sărutat,O, fiica lui Halsia!... nici iadul n-a să știe!...”Susana, în ideea de crimă, preacurvie,Da țipăt desperat.

„O!Lasă-te, Susano! Te-om face fericită!Ți s-a-nchina poporul!” Săraca, zăpăcită,Cu ochii speriați,Se zvîrcolea în apă; strîngea-n,tre brațe sînul;Se da afund; — dar apa-e curată ca seninul...Bătrînii înfocați!...

„Ca p-ăi d-au zidit turnul, Doamne, îi zăpăcește!Ca pe-a lui Lot soție, Doamne, mă împietrește!...Cum voi putea scăpa?...”„Susana-i vinovată! — strigar-atunci bătrînii –Ținea pe braț un june! A, vino, Ioachime,Căci ea îl săruta!

Să vie tot poporul! — Vedeți ce pîngărire!...Vedeți!... o! ce rușine și ce nelegiuire!Ce lucru neiertat!Vin’! unde ești, Halsie? Vin’! Vezi-ți bătrînețea!...A lui Ioachim, sărmanul, vai! vezi-i tinerețea!O! ce grozav păcat!

Vedeți colo portița ce a deschis spurcatul!Vai! n-am putut să-l prindem; nu am privit păcatul;Căci el curînd s-a tras!...”Aci pictorul meșter brodească pe Susania!Aci să zugrăvească, de poate, pe sărmanaÎn îndoit extaz!...