Lauda cuceritorului

O! tu, care-ai mânat barbare gloateCa să sfărâmi împărății bătrâneȘi-ai câștigat izbânzi nenumărate;

Tu, ce-n trufia inimii păgâneAi pângărit râzând altare sfinteȘi-ai ars cetăți, ai fost măreț, stăpâne,

Când jefuind regeștile morminteZdrobitei hârci îi ai răpit cununa,Și oaselor bogatele veșminte;

O! negre Domn, care-ai stârnit furtunaDe năvăliri, de-ai zguduit pământul,Dacă-al tău nume îl săpase runa

Cea tainică pentr-a-ți slăvi avântul,L-a șters neîmpăcată-apoi uitarea,Precum ți-a spulberat cenușa vântul.

Povestea ta pierdută e-n vâltoarea,De ani supuși ce vremea-a spulberat,Dar umbra ta le mohorăște zarea,

Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat,Cuprins de flăcări pe căzânde turle,Cu pieptul gol luptând însângerat,

Beat de măcel. Asurzitoare surleCu spijele se întreceau turbate,Și-ades făceai îngrozitor să urle

De buciumări pădurile carpate,Vânând călare zimbrul și vierulȘi săgetând jivine-înspăimântate.

În sumbri nori ce trec încomând cerulÎn zori, goniți de aspra vijelie,Le mai zăresc cum fug mugind de fierul

Ucigător. Zburau cu veselieDeasupra-ți corbii, și de-atâta sângeRăsar și astăzi roșii flori din glie.

Dar, îndelung nu ți-a fost dat a-nfrângePe-aceea ce pândise rânjitoare,La sânu-i rece să te poată strânge,

Și ai pierit, trădat într-o strâmtoare.Amar te-a plâns, pletoasa semințieEa, ce pe-o culme-într-un apus de soare,

Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ți avuție,Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite,Ce desfătau posaca ta beție.

Sunt seri, spre toamnă,-adânci și străluciteCe, luminându-mi negura-amintirii,Trezesc în mine suflete-adormite

De mult, încât cad pradă amăgiriiCând cerul pârguit la zări cuprindePurpura toată, și toți trandafirii,

Și-n sânge scaldă para ce-l aprindeDe vii văpăi - privind atunci amurgul,Un dor păgân sălbatic mă încinde, -

Și văd, stăpâne, cum îți arde rugul.