Când crivățul cu iarna...

Când crivățul cu iarna din nord vine în spateȘi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,Când lanuri de-argint luciu pe țară se aștern,Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,S-aud cânii sub garduri că scheaună și latră,Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge clești,Să cuget basme mândre, poetice povești.

Pe jos să șadă fete pe țolul așternut,Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,Iar eu s-ascult pe gânduri și să mă uit de lume,Cu mintea s-umblu drumul poveștilor ce-aud.

Orlogiul să sune ­ un greier amorțit ­Și cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,Să văd roze de aur și sărutări aprinseÎn vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,Ca vorba unei babe măruntă, țănduroasă.Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.Din el o aud astfel cum voi să o audȘ-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.Și mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,O-nșiră apoi iarăși cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nșiră o mie de mărgele ­Un șir întins și luciu dar fără de sfârșit;Somnul m-apucă-n brațe prin gândurile meleȘi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.Prin șirul lor ce sună, orlogiul cu jeleL-aud sunând ca greier bătrân și răgușit;În urmă tace chiar și a mamei rugăciune ­La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

Ajung la ea și noaptea umbririle-i și-ntinse,Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,Amorul lin își moaie aripele lui stinse,Pe ochii ei eu caut profunde sărutări ­Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânseȘi glasul ei e cântec în line tremurări,Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea așează ­Adorm și ea la capu-mi surâde și veghează.

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,Se-mbină, se-nfășoară, se luptă, se desfac,Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,Și feți-frumoși cu plete în haine luminoase,Cu ochi căprii, nalți, mândri ca arborii de fag ­În visele din somnu-mi s-adun și se îmbină,Fac nunți de patru zile și de patru nopți pline.

Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,Cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,În mine se-ndrăgește și-ușoară-aerianăS-așază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,Ea ochii și-i închide, zâmbind în visul său ­Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înțelege,Cu buze-abia deschise îmi spune blânde șege.

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,Că stelele din ceruri se scutură și ning ­Prin lanuri înflorite noi mergem împreunăȘi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strângȘi ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește,Iar sufletul îmi râde, și inima îmi crește.

Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,Copacii se cutremur în frunțile de stânci,Lumina se-mprăștie în pânză luminoasăPe merii plini cu floare-n grădinele adânci ­Și eu, la trunchiul unui, visez la ea deștept,În ploaia de flori roze pe dânsa o aștept.

Ea vine și pe sânu-mi când dulce ea se lasăÎn pletele-mi și-ncurcă micuță mâna ei,Și umeda-i suflare, pură, copilăroasă,Adie blând pe frunte-mi și peste ochii mei,Apoi fața-i uimită de pieptu-mi ea apasăȘi lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gâtÎncet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

Și sărutări o mie trezesc în ea mii viseȘi fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,O lume e de visuri, o lume de senin;Ea fără șir vorbește, și dulcile-i surâseCu lacrimi se amestec, și buzele-i suspin ­Ea doarme astfel trează, din somn când se trezeșteCu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbește.

În vis mă arde soare și cerul e văpaie,Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,Iar undele-i uimite, profunde și bălaieReflectă-n ele țărmii ­ se-ntunecă, se șterg...În barcă șed ș-ascult eu a inimii-mi bătaieCăci eu ca rândunica la dânsa iar alerg ­Pe-a malurilor arbori și frunza este mută ­Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.