Floare albastră

- «Iar te-ai cufundat în steleȘi în nori și-n ceruri nalte?De nu m-ai uita încalte,Sufletul vieții mele.

În zadar râuri de soareGrămădești-n a ta gândireȘi câmpiile AsireȘi întunecata mare;

Piramidele-nvechiteUrcă-n cer vârful lor mare -Nu căta în depărtareFericirea ta, iubite»!

Astfel zise mititica,Dulce netezindu-mi părul.Ah! ea spuse adevărul;Eu am râs, n-am zis nimica.

- «Hai în codrul cu verdeață,Und-izvoare plâng în vale,Stânca stă să se prăvaleÎn prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,Lângă balta cea seninăȘi sub trestia cea linăVom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci poveștiȘi minciuni cu-a ta guriță,Eu pe-un fir de romanițăVoi cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldurăVoi fi roșie ca mărul,Mi-oi desface de-aur părul,Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,Nime-n lume n-a s-o știe,Căci va fi sub pălărie -Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivitLuna-n noaptea cea de vară,Mi-i ținea de subsuoară,Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,Apucând spre sat în vale,Ne-om da sărutări pe cale,Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag,Vom vorbi-n întunecime:Grija noastră n-aib-o nime,Cui ce-i pasă că-mi ești drag»?

Înc-o gură și dispare...Ca un stâlp eu stam în lună!Ce frumoasă, ce nebunăE albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Și te-ai dus, dulce minune,Ș-a murit iubirea noastră -Floare-albastră! floare-albastră!...Totuși este trist în lume!

(1873, 1 aprilie)