La moartea lui Neamțu

Lăsați clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă,Lăsați turnul ca să miște a lui inimă de fier,Căci de stele mai aproape el le dă acuma samăCă un suflet bun și nobil se îndreaptă cătră cer.

Clopote, tu simți durerea și urmezi cu-a ta cântare,Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt,Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristareLutul palid, fără suflet, să-l depunem în pământ.

Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine!Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat!Inima? Câtă simțire frământat-a ea în sine?Sufletul? Câte speranțe, câte visuri a păstrat?

Ș-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmatăDe lemnoasa mân-a morții inima e stoars-acum,Și imaginele-s șterse, ce prin el treceau odată,Sufletul (dacă esistă) printre nori își face drum.

Ai știut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?Că-i o sarcină viața? Că-i martiriu să trăiești?Ai știut tu cum că moartea e un caos de lumină,Că la finea veciniciei te-aștept stelele cerești?

De-a vieții grea enigmă ție-acuma nu-ți mai pasă,Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus.Pe când nouă-ncă viața e o cifră nențeleasăȘi-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.

În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris.Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,Măsurăm mașina lumei cu acea măsurătoareȘi gândirile-s fantome, și viața este vis.