Privesc orașul furnicar

Mihai Eminescu (1850–1889)

Privesc orașul furnicar ­Cu oameni mulți și muri bizari,Pe strade largi cu multe bolți,Cu câte-un chip la a stradei colț.Și trec foind, râzând, vorbind,Mulțime de-oameni pași grăbindDar numai p-ici și pe coleaMerge unul de-a-nletelea,Cu ochii-n cer, pe șuierate,Țiindu-și mânile la spate.S-aude clopot răsunând,Cu prapuri, cruci, icoani, viind,Preoții lin și în veștminteCântând a cărților cuvinte.În urmă vin ca-ntr-un prohod;Tineri, femei, copii, norod;Dar nu-i prohod ­ sfințire de-apă,Pe uliți lumea să nu-ncapă;Se scurg încet ­ tarra bumbum ­Ostașii vin în marș acum,Naintea lor tambur-major,Voinic el calcă din piciorȘi tobe tare-n tact ei batȘi pașii sună apăsat;Lucesc și armele în șir,Frumos stindarde se deșir;Ei trec mereu ­ tarra bumbum ­Și dup-un colț dispar acum...O fată trece c-un profilRotund și dulce de copil,Un câne fuge spăriet,Șuier-un lotru de băiet,Într-o răspântie uzatăȘi-ntinde-un orb mâna uscată,Hamalul trece încărcat,Și orologiile bat ­Dar nimeni mai nu le ascultăDe vorbă multă, lume multă.