Către Damon

Vezi, niciodată, Damon al meu, iarna prea sfântăDin amintire s’o pierziȘi casa noastră pe dealul cel nordic, lăcașulDe nou și singur noroc.Chipuri de marmoră-o ’mpodobeau, nuduri de zeiPe cari uimiți i-am cinstit.Pătrunși povesteam sau tu îmi citeai despre lupteȘi bucurie și dorCu glasul tău fraged dar sunător, pe când foculZumzuia la vântul legat.Lamia — ’n tăcere slujind — ne 'mbia pocalul,Lamia ce ne-a iubit.Trăind mereu cu bunuri cerești ne ’nvăluiseCeva din luciul ceresc,Și cum fugeam de orice turburare dușmană,Pace de suflet curat.Dar la ploioasele vânturi de Marte — de ce iar —În vale ne-am coborît,În lăudate incinte și’n piețe ticsiteCu muritorii la fel.