Adio Bucovinei

Dimitrie Petrino (1838–1878)

Pe-ale Molnei triste maluri,Unde tulburele-i valuriMai despart de România pe-o iubită fiică-a sa,Mă opresc în treacăt încăȘi cu dragoste adâncăVin să-ți jur, o, Bucovină, că în veci nu te-oi uita!

Vreau să uit a mea durere,Zile fără mângâiere,Și acele nopți amare care fruntea mi-au zbârcit,Vreau să uit cu ce urgieVremea cu-a sa tiranieȘi pe tine și pe mine deopotrivă ne-a lovit;

Dar întâia sărutareȘi întâia dezmierdareNu se uită nici atunce când mormântul le-a-nghițit:Mii de glasuri mie sfinteVeșnic mi-or aduce-aminteCă în sânul tău odată cu căldur-am fost iubit.

Două cruci de pe-o movilă,Unde-o soartă fără milăPe sub mușchiul veșniciei al meu nume l-a săpat,Ele-mi spun și mi-or tot spuneCă sunt umbre din vremi buneCe m-așteaptă și pe mine, să mai fiu îmbrățișat.

Deci, iubită Bucovină,Inima-mi de tine plinăEa adio nu-ți va spune; căci cu tine rămân euÎnfrățit prin suferință,Într-un gând și-ntr-o credință:Căci Moldova-i maica noastră, tatăl nostru-i Dum­nezeu!

Și nu-i fier destul de tare,Nu sunt dinți de rele fiareSă despartă fii de mamă și credința de altar.Molna-i apă românească:Marfa poate s-o oprească,Însă dorul de-nfrățire nu-l oprește la hotar.

Mănăstiri cu frunți plecate,Catacombe profanateCa și vulturul ce zboară în eterul tău senin,Tot ce soarele-ți rodește,Ce-i iubit și ce iubeșteUnui Dumnezeu cu toții românește se închin.

De-i frumoasă-ncântătoareE româncă acea floareCe pe-ale Sucevei maluri răspândește-un farmec lin.Ochii mari și gene bruneAste sunt comori străbuneCa și focul care arde vălul alb pe albul sin.

Dușmanii ar vrea să piarăTot ce e moșnean în țarăTot ce face semnul crucii, tot ce-a mai rămas creștin,Însă ei să nu sporeascăÎntr-o țară românească,Țară cu Suceava-n frunte și cu Putna mândră-n sân!

Brazii mândri de la munte,Văi mănoase, culmi cărunte,Unde sună printre secoli doina unui brav poporEle sunt pe veșnicieSemne mari c-are să fieDupă un trecut de fală, nu un jug drept viitor.

Noi în veci nu vom pătrundeTaina care ne ascundeViitorul ce-și dă mâna cu trecutul glorios,Dar crezând în mântuire,Spunem cu neobosire:Unde Iuda este-aproape, nu-i departe nici Christos!

Nu știm ce e scris în stele,De-o să fie zile greleSau de poate sfântul soare va străbate norul greu;Nu știm vremea ce-a aduce,Dar românu-și face cruceȘi se-ncrede în puterea unui mare Dumnezeu,

Vremea tot nainte mergeȘi în urma-i lesne ștergeTot ce spre eternizare sumeția a creat.Piramide ea zdrobește,Monumente risipește,Însă sângele în apă nici o vreme n-a schimbat.

Și din sinul veșnicieiDumnezeul României,Frați iubiți din Bucovina, el vă spune: „Sunt cu voi!Jugul vostru-o să dispară,Însă nu dispare-o țarăCare-a fost atâția secoli leagăn falnic de eroi!”

Deci cum eu nu uit că-n lumeSuvenirul unui numeA mea soartă, Bucovină, de-a ta soartă-o a legat,Astfel mândra RomânieN-o să uite-n veșnicieCă-n pământul tău cu fală este Ștefan îngropat!