Corbul (Poe, Caragiale)

Într-o noapte-ndureratăstam cu fruntea-ngânduratăPeste vechi hrisoave, scrisede-nțelepți uitați acum.Și, cum stam în aromeală,mi-a părut c-aud pe salăO ușoara ciocănealădinspre poarta de la drum,Musafir, desigur, carebate- poarta de la drum.Asta-i tot, — o știu acum.

Da, și astăzi mai pot spune:în decembrie era anumeȘi orice răzleț tăciunese înflăcăra-n stafie.Doream ziua să răsară.în zadar cerșeam uitare.Din citanie, alinare,liniște cătam să-mi vie,Liniște pentru Lenorece-ntre noi n-o să mai vie;Morții-s morți și nu învie.

Foșnetul de falduri grele-n sstacojiii» perdeleMă cuprinse, îmi încinseInima înspăimântată;Vrând s-a potolesc în tine,îngânai, tăcut, în mine:„E un musafir ce vineși-n curând iar o să bată,O ființă care vineca la ușa mea să bată,Dar, am priceput îndată!”

Și, mai îndrăzneț cum fosta-mm-am gândit acum ce rost-amȘi am zis: „Să am ertaredaca n-am răspuns de mult,Dar atunci chiar ațipisem,ciocăneala n-auzisem.Doar prin vis de o ghicisemși prinsesem s-o ascult”.Și, tâcând, din clanță ușade perete eu am smult;Besnă doar, nimic mai mult.

Besno m-a cuprins în teamăși pierdusem orice samă;Aiuram, cum nu-ndrăsnises-aiureze cineva.Dar tăcerea ne-ntreruptâbiruise fără luptă,Doar o șoaptă stinsă, suptă,numele Lenor’ grăia;Îl grăisem eu, și-un echo,slab, de mi-l înapoia,Și-asta-i tot ce s-auzea.

M-am întors atunci în casă;inima-mi bătea să iasă,Când, deodată, ciocănealase-auzi mai hotărât.Negreșit că ce se-ntâmplăse întâmplă la ferestre,Haide, să vedem ce este —să aștept mi s-a urât!Inimă, te potolește —să aștept mi s-a urât!Vintul este — doar atât.

Deschisei fereastra binecând, cu filfiiri și schimeNimeri semeț un corb dinsfinte vremuri de-odinioară;Nu făcu o ploconeală,naintă fără sfialăȘi cu boierească falăse-așeză, așa-ntr-o doarăPeste bustul, palid noaptea,de la ușe, — într-o doară,Sta tihnit — atâta doară.

Pasărea ca abanosulîmi batjocorea ponosul.Neclintită stând, în dosulbustului, îngândurată.„De pleșuva-ți creastă-i roasă,cred că firea-ți nu-i fricoasă.Arătare-ntunecoasădintr-o țară înnoptată;Spune-mi, cum ești poreclit tuîn domnia înnoptată!”zise corbul: „Niciodată!”

M-am mirat s-aud jivinărostind vorbă așa deplină.Deși vorba-i nu fusesecu vre-un tâlc sau însemnată;Dar nu-i minte să gândeascăcum o ființă omeneascăVreodat-o să găseascăîn odaie așezataPasăre, pe bustul paliddin odaie așezată,și cu nume „Niciodată”.

Însă corbul îndărătnicstând acolo, negru sfetnic,Doar o vorbă își îngână-nmintea lui îngurată;Alt nimic nu mai grăiește,nici o pană nu clintește, —Pân-ce sufletu-mi șoptește :„Ceata lui este plecată;Mâine va pleca și dânsulca Nădejdea ce-i plecată”;zice corbul : „Niciodată”.

M-am crucit văzând cum dânsulașa clar mi-a dat răspunsul.„Oh, desigur, tot ce spunee doar vorbă învățată;”Un stăpân el părăsit-acare-l urmărea ursitaȘi la dânsul auzit-avorba-aceasta ’ntârziată,Vorba-aceasta, cea din urmă,de nădejde ’ntîrziată:„Niciodată — niciodată”.

Dar, simțind cum corbul râdede durerea-mi, ca un gâde,Un fotel eu așezat-amÎn odaia blestemată.Și ’ntinzându-mă într’însulînecând în pieptu-mi plânsul,Socotii, ce-o fi vrând dânsul,și cu vorba-i repetată,Ce-o fi ’nțelegând el, corbulnegru ’n vorba repetatăCroncănind un „Niciodată”?

Cufundat îa cugetareamețeam în nemișcare ;Stam, cătând în ochii caresfredeleam făptura-mi toată.Dar odihnă nu găsisem.deși capul îmi proptisemDe fotel, și amorțisem,supt lumina ’mprăștiatăCă ’n fotel, acum simțisemsupt lumina ’mprăștiatăNu va sta ea niciodată.

Parcă aerul mai des e,fum de smirna in el se fese ;Serafimi pățesc podeauade covor impovărată.Și mi-am zis : „Trimis-a Domnulînger să-ți împartă somnulȘi odihna într-u Domnula Lenorei, — împăcată.Bea nepenthes, că-ți dă somnul,pe Lenore împăcată!”zise corbul: „Niciodată!”

„Tu, profet sau sgripțor tainic,corb sau al satanei crainic,De mi te-o sortit vicleanulsau furtuna blestemată,într-o casă părăsită,într-o țară bântuită,Stearpă și părăginită, —spunem, rogu-te, îndată,Este in Galaod balsam, —spune-mi, rogu-te, îndată!”Zise corbul: „Niciodată”.

„Fie semn de despărțire”,eu urlat-am, scos din fire,„Du-te iar în vijelieși-n domnia înnoptată!Nici o pană nu-ți rămânămartoră de-a ta minciună;Fie-mi pacea iar stăpânâzboară de pe bust îndată!Smulge pliscul tău din pieptu-mi;zboară de pe ușă ’ndată!”Zise corbul: „Niciodată”.

Astfel corbul tot nu zboară,stă ca și odinioarăPe paladeanul bust dinîncăperea-nfrigurată,Și de Domon i-e cătareace i-ar bântui visarea.Și cum lampa-și arde para,îi întinde umbra latăȘi tot sufletu-mi de-acumade pe umbra aruncatăNu se va-nălța vre-odată.