Către Mercur

O, Mercur, a cărui poveți deprins-auAmphion, urnind după cântecu-i pietre,Și tu liră, care-n cald avânt din șapteCoarde suna-vei

Templelor, ospețelor mari amică ­Nu c-altădată, fără de grai ­ o, spune-miCântul, cărui nenduplecata Lyde-iPlece urechea.

Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,S-o atingi chiar nengăduind. Nu știeRostul nunții; crudă rămâne pentru-aSoțului patemi.

Tigri după tine se iau și codri,Râul care fuge spumând opri-l-ai,Alintându-l, fere-ndărăt portarulOrcului groaznic,

Cerber ce cu sute de șerpi în creștetCa ș-al furiilor, esalează ciumăPe când spume fac și venin tustreleLimbile gurii.

Chiar Ixion, Tytios chiar în silăAu zâmbit, deșartă rămas-au urna,A lui Danau fiici auzind cântarea-țiFermecătoare.

Lyde-ascultă crimele-acelor fiice,Căci pedeapsa lor e să umple vasul,Ce de-a pururi fără de fund se scurge ­Soarta-ndelungă

Urmărește crimele mari în iad chiar:Căci păcat mai nelegiuit putea-s-arDecât moarte soților lor cu aspruFier să le deie?

Una numai, demnă de-a nunții faclă,Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,Strălucind vestită de-atunci prin secoli,Nobila fiică!

„Scoli ­ ea zise, tânărul soț trezindu-și ­Scoli să nu-ți dea somnul de veci de undeN-aștepți. Fugi de socru-tău, de surori ceFără de lege,

Ca leoaice cari surprind juncanii,Mirii lor ucid... numai eu mai blândăNici în tine dau, nici voi a te ține-nNegrele ziduri...

M-o-ncărca părintele meu cu lanțuriPentru că-ndurare avui de un biet omSau pe un vas trimite-mă-va departe-nCâmpii numidici.

Fugi oriunde ochii te duc ori vântulPână-i noapte, până veghează Venus,Mergi cu bine. Ține-mă minte... sapă-unVers pe mormântu-mi.”