Confesiuni

Am multe lucruri de scris,de plante și ape line,care toate-nchid câte-un vis,mai rămuros, mai ciudat ca mine.

Când plouă nu se-ntâmplă nimic.Oamenii spun: asta vine de sus;streșinile-ngână: pic, pic,și gâlgâie-n putred apus.

Totuși, am văzut zânilecum țineau deasupra capului mâinilesi dansau în iarba cea nouă,bucuroase că plouă.

Am văzut în fiece lucru-o mișcarede rugăciune si adorare;în arbori, dimineața, o strălucire.Nu te speria, trandafire!

E-atâta freamăt nebănuitdin cauza ceței, deasupra lacului adormit...Și-apoi, fiecare spune: o floare,ca si când n-ar fi o minune destul de mare.

Primăvara sta, o bucată grea de pământ,poate chiar un mormânt;si-apoi deodată-aceste ființi,străvezii ca îngerii, păsind cuminți.

„De unde veniți? întrebam,aproape palidă de mirare și frică,mărgărete, petunii, șopteam,cine din noapte, cine vă ridică?”

Oamenii însă râdeau de-aceste cuvinte;pentru dânșii, auzul si văzu-i tocit.Nimic nu luau aminte,și jumătate parc-ar fi dormit.

Spuneau: „E nebun poetul,vorbește cu arborii si cu pietrele”...Atunci m-am depărtat de dânșii cu-ncetul,le-am uitat graiul și vetrele.