La Argeș

Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,Un corb bătrân și-ntinde puternic negrul zbor,Și-n liniștea adâncă, din când în când ușor,Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line.

Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vineDomnița să privească, din 'naltul foișor,Cum soarele-asfințește, împurpurând de dorZăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline,

Când se oglindă-n ape murindele văpăi,Și blând văzduhul cerne cenușă peste văi -De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?

– Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schitDe taină-îmbălsămată și florile uităriiÎi troienescc posace mormântul părăsit.