Ce s-alegea de doi nebuni, iubito...

Ce s-alegea de doi nebuni, iubito,De ne-ntâlneam demult și nu pierdeamO tinereță, care-am risipit-o?

De dragul tău demult înnebuneam,Sau că muream de-atâta fericire,Dar numai sara vieții n-ajungeam.

Era de zgomot plină, de-nflorire,Iar ochii tăi cei tineri de copilM-ar fi ținut de-a pururea-n uimire.

Iar graiul tău când blând și când ostilFăcea singurătatea-mi zgomotoasă,Cum e cu zgomot luna lui april.

Și în necazul tău și mai frumoasăTe cuprindeam, să nu te mai retragi,Să-mi plângi la piept la dragoste geloasă.

Și ne-am fi fost atât, atât de dragi...Ca o crăiasă mi-ai fi fost cu toane,Eu lacom de-al tău farmec ca un pagi.

Dar azi, loviți de ale sorții goane,Viața-mi pare-un istovit izvorȘi plină de-ale toamnei reci icoane.

A noastre visuri cad pe rând și morPrecum în vânt rotiri de frunze-uscate...Statornic nu-i decât al nostru-amor...

Renunț silit la el, căci nu se poate,Și lungi iluzii, ca un înțelept,Naintea mea le văd căzând pe toate.

Nu cer nimic, nimic nu mai aștept,Și nici întreb la ce o mai simțescSărmana inimă bătând în piept.

La ce? Ca viața mea s-o risipescÎntr-o-ndelungă, tristă văduvire,Lipsită de-al tău chip dumnezeiesc:

Să-l cat în veci, să nu fii nicăire.