Nu mă-nțelegi

În ochii mei acuma nimic nu are prețCa taina ce ascunde a tale frumuseți.Căci pentru care altă minune decât tineMi-aș risipi o viață de cugetări seninePe basme și nimicuri, cuvinte cumpănind,În vorbe pieritoare ca-n lanț să te cuprind,Și în senin de stele durerile să-mi ferecPân- nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec?

Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,Din orișice durere îți face o podoabă,Și când răsai nainte-mi ca marmura de clarăIar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încăCe-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;Azi ­ când a mea iubire e-atâta de curată,Ca aura de care tu ești împresurată,Ca setea ursitoare ce-o au dupăolaltăLumina de-ntunerec și marmura de daltă,

Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii meiDe un cutremur tainic al tinerei femeiȘi viețile-amânduror s-amestecă-n întreg,Când înțeles de tine, eu însumi mă-nțeleg.

Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,Să-nceți a fi icoana iubirii cei eterne,Cu marmura cea albă să nu te mai asameni,Să fii ca toată lumea ­ frumoasă între oameni,Să-ncete-acea simțire ce te-au făcut o zeie,Să fii ­ încântătoare ­ dar numai o femeie,Ș-atunci să-mi zici: ­ Privirea ce-atât ai adorat-oE încă tot senină, fermecătoare... Iat-o!?

E încă tot!... Avea-vei în ochii-mi acel prețCe azi ți-l dă sfiala pierdutei mele vieți?Voi fi supus duioasei, nemaisimțitei munci,C-o oaste de imagini să te iubesc ș-atunci?

Au nu știi tu ce suntem? Copii nimicniciei,Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,Ca repedea rotire a undelor albastreGândirea noastră spuma zădărniciei noastre,Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,Trec și se pierd în zare ca paserile mării.Și ce rămâne-n urmă în noi decât obscuraȘi oarba suferință ce bântuie natura?

Și azi când am puterea ce-o are numai Domnul,Din haosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,Pe schelea lumii noastre urâte și-ntr-un chip,Cu vorbe-mpestrițate, zidite din nisip,Eu să zăresc o alta ­ un rai, o primăvară,Și-n codri plini de umbră lucire de izvoare ­Azi, când ești prea mult înger și prea puțin femeieFrumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înțelegi.