Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!

Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!Și eu să-mi știu osânda... să te iubesc în veci,În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,De-a genelor mișcare nădejdea să mi-o prind,Zâmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez ­Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.

Fii binecuvântată și fericită tu,Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.Veninu-amărăciunei și ani-mi pustiițiÎn cumpănă ușori-s pe lâng-al tău capriț;Și-n a mea socotință mă simt atât de mic ­Tu ești odorul lumii și eu mă simt nimic.

Da, da... numai natura dreptate are-n veci,Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci,Căci ea-n înțelepciune-i creează-astfel de chipPe lângă care toate sunt pleavă și nisip.Ironic pare-a zice: nemernici râmători,Visat-ați vreodată asemenea comori?

Pe tine-apoi te-arată în drepata ei mândrie:Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,Că veselă și dulce vorbești apoi oricăruiȘi rișipești privirea-ți ­ când eu pentr-un cuvântDin gura ta cea dulce, m-aș duce în mormânt.

Atâta de frumoasă... și tot numai femeie?Ah, am crezut o clipă că ești poate o zeie,Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni,Din ființe muritoare nici uneia nu-i sameni,Ș-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador ­O, dulce chip de înger și totuși muritor!

Da, muritor... blestemul al lumei acesteia:Crezi că te-nchini la soare ș-ai adorat scânteia ­Eu caut pe-nțeleptul cel mai nebun ­ arate-miO singură femeie lipsită ce-i de patemiȘi eu... eu îl voi crede, în stare tot să cred:­ Numai a ei făptură de înger dac-o văd ­

Că niciodată buza n-atinse-o altă buză,Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaosPe-o față bărbătească... că ea nu s-a adaosÎn gându-i sau cu fapta în rândul altei vieți...Le cred, le cred pe toate... de ce nu mi-o spuneți?

Spuneți că-i ca omătul din proaspăt abia nins,Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins,Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virginȘi mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns ­Că setea de iubire pe ea n-o au atins.

Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta-mprotivă­ Plăcerea-ademenește, dorința-i guralivă ­Acelor vorbe calde, șoptite cu durere,Ce aerul îl umplu și inima de miere?Putut-a împotriva atâtora să steieCând e așa frumoasă, când nu-i decât femeie?

Ca toți să fiu? ca dânșii să fiu viclean fățarnic?Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;Viața adoratei și gingașei copileSă o pătez cu umbra plăcerei unei zileȘi să iubesc ca dânșii... când partea cea mai bunăDin inima-mi și minte i-a ei pe totdeuna?

O, tu! tu dumnezeul și viața vieții mele,Privește-amărăciunea-mi și spune, nu ți-i jele?Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură?Viața-mi se nutrește din acea dulce gură,De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă ­Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă?

Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o,Și totuși când pe dânsa cu țărnă-a coperit-o,Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapăȘi aș fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă...Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramăȘi rătăcit la minte strigam: unde ești, mamă?

Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau râuDin ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;Nu știam ce-i de mine și cum pot să rămânÎn lume-atât de singur și-atâta de străin,Și inima-mi se strânse și viața-mi sta în gât ­Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.

O, demone! viața-mi și sufletu-mi de vrei,De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei?De ce mă-nșală ochiu-ți cu zarea-i, cu seninu-i,De ce cu ușurință, atât, atât mă chinui?Ajungă-ți... mă omoară mai bine... și destul.De vorbe și de zâmbet să nu mai fiu sătul?

A mamei amintire eu unu-n stare-am fostSă ți-o sacrific ție și sunt atât de prostÎncât tot numai ție viața-ți mulțămesc,În dar parcă mi-ai da-o... și parcă o primescCa orbul, ca un câne, căci vezi în stare suntPe praful urmei tale cu fruntea la pământ.

Și tu? îmi zâmbești mie, cum altora zâmbești,Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubești ­Și eu? eu sunt ca alții? Și tu vezi și în minePe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câneCe-i dai și cu piciorul și după ce-l dezmierzi?O, râde-mă, o , cască în față-mi... tu mă pierzi!

Cochetă, lunecoasă, lingușitoare, rece ­Cu viața-mi sfărâmată urâtul tău petrece;Și să te vezi privită cu patimă, cu jind,Să vezi că cel mai tare se face om de rând,Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,­ Priveliștea aceasta te bucură-n rărunchi ­

Să-l vezi că la picioare-ți se târâie un viermeȘi recea-ți ironie mai mult încă să-l sferme.O, cât de bine știi tu natura ce a vrutCând a făcut zăpadă și diamant din lut,Știi ce voiește dânsa cu ochi-ți străluciți ­Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiți.

Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!Ce demon oare-n cale-ți m-a pus ca să pătrunz ­Și de sub frunte ochii mai bine i-aș fi ruptDecât că sorb din ochi-ți veninul ce l-am supt,Decât să fiu un preot la un astfel de cult,Mai bine-mi rupeam capul ș-aș fi pierit demult!

Și totuși, totuși, scumpo... de nu te-aș fi văzut,Au astă bogăție de-amor aș fi avut?Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vineȘi îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;Urăște-mă, privește la mine cu dispreț,Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveți.

Spune-mi cum că fața o mască e de cearăȘi mai mult o să crească iubirea mea amară!Că-n lupanar văzut-o-ați jucând, bătând din palme,Și o să-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme!Spuneți de ea tot răul de vreți să-nnebunesc:Că-i heteră, un monstru, că-i Satan­ o iubesc!