Povestea magului călător în stele

În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuriErau copile albe cu părul blond și desȘi coborînd pe rază țara lor de misteruriÎn marea cea albastră se cufundau ades;Când basmele iubite erau înc' adevăruri,Când gândul era pază de vis și de eres,Era pe lumea asta o mândră 'mpărățieCe - avea popoare mândre, mândre cetăți o mie.

Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de neaȘi mâna lui sbârcită, uscată însă, tare,A țărilor lungi frâuri puternic le ținea.Și țările 'nflorite și 'ntunecata mareLa glasul lui puternic gigantic se mișca.Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune,Ci de a lui adâncă și dreaptă 'nțelepciune.

În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară,Cu stele, ca flori roșii pe - albastrul ei plafond,Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvarăȘi 'ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,Acolo sta 'mpăratul... — boierii lui de sfat —Pe tronu-i de - aur roșu sta mut și nemișcat.

Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase,Pletele argintoase pe umerii-i cădeaȘi barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,Dar ochii, stele negre, întunecați sclipea;Sprîncenele-i bătrâne se 'ntunecau stufoase,În mână sceptru de - aur , povara lui cea grea,Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem —Părea c'așteaptă-a morții întunecos problem.

Boerii dimprejuru-i pe scaune de - onoarePăreau că-s zile stinse pierdute în trecut,Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare,Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut;Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare,Pe umerii lor vremea cu pași mari a trecut.Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lorPriveau la acel soare ce li-a lucit cu dor.

De-odată împăratul din tronul lui se scoalăCa regele pustiei din stânca de granit;În curte oastea sună cântarea triumfală.Poporul o aude mișcându-se 'miit.Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de falăDesfășurate tremur la sgomotul ivit.Lui glasul îi tremură... dar răspicat și blândVorbe mărgăritare le 'nșiră tremurând.

«Vremea pe ai mei umeri s'a grămădit bătrână.Din oase și din vine a stors a vieții sucȘi slabă și uscată e 'mpărăteasca-mi mână.Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc,Curând va 'ntinde moartea mantaua ei cea brunăPe mine... Și suflarea-mi aripile-i o duc.Cu rece - aghiazmă moartea fruntea mea o sfințeșteȘi inima-mi bătrână bătăile-și rărește.

« Și sufletu-mi pân' n'a 'ntins îmflatele-i aripeSpre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,Rog cerul să 'nmulțească hotarnicele clipe,S'urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port—Pe-a fiului meu umeri voiu pune pân' trăiescImperiul gigantic, purpuru 'mpărătesc.

« Dar viața are multe alunecușuri rele,Prea 'mbie pe oricine cu chipul ei cel dragȘi frâurile lumii să i se pară grele,Din mâni el să le scape la al domniei prag;Căci zilele - unui rege primejdii au în ele —El poate să aleagă-a plăcerilor șiragȘ'atunci devine umbră — pe mână de mișeiCad frâele și dânșii duc lumea cum vor ei.

« Nainte de a pune pe brunele lui pleteCoroana mea de aur, — eu voiu ca să-l încerc.Nu voi ca să se lase plăcerilor șireteCe strâng în lanț de roze a cugetărei cerc;Nu voiu ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg—Să vadă 'n cartea lumii un înțeles deschis,Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis.

« De-aceea înainte de-a morți-mi sântă orăV'am adunat, pe-al vieți-mi mintos areopag.De-acolo de-unde râuri spumoase se coboarăÎn umbra 'ntunecoasă a codrilor de fag,Pe muntele gigantic ce fruntea și-o strecoarăPrin nori până la soare—trăiește - un bătrân mag.Când încă eram tânăr el tot bătrân era:Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

«În fruntea lui e strânsă un ev de 'nțelepciune,Viața lumii toate în minte-i a 'ncăput.Trecutul... viitorul, el poate-a ți le spune;Bătrânu-i ca și vremea cea fără de 'nceputȘi soarele din ceruri la glasu-i se supune,Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.De-aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să 'nvețeCari cărări a vieți-s deșarte, cari mărețe.

«Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi,Ca nu cumva măsura, cu care el măsoarăÎn lipsa-i să se schimbe... și el, întors din văi,Silit ca să înceapă din începutu-i iarSă nu poată s'oprească gândirea celor răi.Și cine - enigma vieții voește s'o descueAcela acel munte pe jos trebui să-l sue».

Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite !Cu fața lui cea trasă, ce dureros de pal !Cu ochii mari ce-și primblă privirile-i unite,C'o frunte 'n bucle-și pierde puternicu-i oval—Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i (țintit e)Stă rezemat de pragul auritului portal:A tatălui său vorbă aude și se 'nchină —Un semn că se supune măsurei ce-o destină.

S'apropie cu pasuri modeste, line, rareȘi umil îngenunche pe treapta de la tron:« Pe mâne, pe când noaptea v'aprinde blându-i soare,Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,Atunci eu mă voiu duce, pe calul pag călare,M'oiu duce pân' la poala a muntelui PionȘ'apoi pe jos de-acolo eu muntele - am să suiCa gândurilor mele aripe să le pui.

« Aripe, ca să știe ce e deșertăciunea:Să treacă ale lumii curs mizer și meschin,Ca pasul vieți-mi toate să-l ducă 'nțelepciunea,Ca sigur să calc calea vieții cea de spini,Ca tot ce eu voiu face să fie fapte bune,Să n'ascult decât glasu - adevărului senin;Și sarcina vieți-mi să-mi fie cât de grea,Voiu ști s'urmez, părinte, cu râvnă calea ta».

În munți ce puternici din codri s'ardică,Giganți cu picioare de stânci de granit,Cu fruntea trăsnită ei norii despicăȘi vulturii 'n creeri palate-și ridicăȘ'uimiți stau în soare privindu-l țintit .

Acolo prin ruini, prin stânci grămăditeE peștera neagră zăhastrului mag;Stejari prăvăliți peste râuri cumpliteȘi stanuri bătrâne cu mușchi coperite;Încet se cutremur copacii de fag.

Vuind furtunoasa-i și strașnică arpăTrec vânturi și clatin pădurea de brad,Prăval pietre mari din culmea cea stearpă,Aruncă bucăți cu pomi și cu iarbăCe 'n urlet în râuri se nărue, cad.

Furtuna la caru-i lungi fulgere 'nhamăȘi-i mână cu glasul de tunet adânc,Vuiește a vântului arfă de-aramăȘi vulturu 'n doliu copiii și-i chiamă,Prin nouri cad stele și 'n abis se sting.

Și grindini cu ghiața cu ghemuri ca rodiiSe sparg de a stâncelor coaste de fierȘi 'n ceruri se 'ncurcă, auritele zodiiȘi dracii la râuri adun licapodiiȘi iarna mugește călare pe ger.

De-asupra-ăstui munte cu fruntea sterpită,De-asupra de lume, de-asupra de nori,Stă magul; privește furtuna pornită:De-asupra lui soare cu raza iubită,Desupt iarnă, ploae, zăpadă, fiori.

El cartea-și deschide, la ceruri priveșteȘi zodii descurcă în lungul lor mers.E-o carte ce nimeni în veci n'o citeșteCu semnele strâmbe întoarse - arabește :Sunt legile 'n semne din ăst univers.

Cu barba lui albă de vânt răscolită,Aruncă pe lume el ochii lui suriȘi chiue vântul cu - aripa sburlită,Adună și sparge o turmă cumplităDe nori ce aleargă trăsnind în păduri.

Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică,Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,Feciorul de rege trecea fără frică—Pe munte lucește o flacără micăCu raze ce taie 'ntunerecul larg.

În van la picioare-i fug râuri spumateȘi stâncele rupte în cale-i s'ațin,Nimic nu-i în stare s'oprească v'odată:Cu pasul lui sigur prin râuri înnoată,Se 'ndreaptă spre țelul cel mic și senin.

Stejarii cei rupți sunt podețe pe râuri,Lumine de fulger cărări îi arat',Deși cerul lasă a vântului frâuriS'asvârle toți norii de-a muntelui brâuri,El trece la astrul ce luce curat.

Retras în sală mare de marmură trandafirie,Încins în strălucitul și negrul lui talar,Privirea lui o 'nalță pe-a cerului câmpieȘi cugetul lui sboară în lumi fără hotar.Și gând cu gând se 'mbină în lungă reverieȘi buzele-i se mișcă c'un zâmbet blând, amarȘi sufletul îl împlu dorinți nemărginiteCa marea de adânce cu valur'le uimite.

Ce sufletu-i dorește se 'ntreabă și nu știe,Se uită 'n stele, 'n lună, ce ca un vis de-argintCu fața ei cea blondă lungi nourii sfâșieȘi visuri lungi gândirea i-o 'mbată și i-o mint.Aripa unui înger el simte că-l mângâieȘi neteda lui frunte o-atinge tremurând —Și gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză,Cu el să sboare 'n țara steloasă și întinsă.

Spun mite — zice singur — că orice om în lumePe-a cerului nemargini el are o blândă stea,Ce 'n cartea veciniciei e - unită cu-a lui nume,Că pentru el s'aprinde lumina ei de nea;De-aceea 'ntreb gândirea-mi ca să-mi răspund' a numeDin marea cea albastră, care e steaua mea?E - acel trandafir roșu, ce mut - duios - uimitLucește - un gând de aur de-asupra-mi în zenit?

Un om se naște — un înger o stea din cer aprindeȘi pe pământ coboară în corpul lui de lut,A gândurilor aripi în om el le întindeȘi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.O candelă a vieții, de cer steaua depindeȘi îmblă scriind soartea a omului născut.Când moare a lui suflet aripele și-a 'ntinsȘi renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.

Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă,De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?E-o pară aurită de-a firii pom suspinsăCe cade scuturată de-a morții lung samum?Și dacă e o lume puternică, întinsă,De viața mea-i legată viața unei lumi?Pe capul meu și 'ntoarce destinurile saleCând mor ea cade stinsă 'ntr'a caosului vale

De ce de-a mea viață o lume e legată,De ce un înger palid din cer s'a coborâtCa trupul meu să 'nvie cu flacăra-i curată,De ce-un geniu coboară în corpul cel urât,De ce orice ființă din cer e condamnatăO viață să petreacă în scutece vârît?Cine prescrie legea la orice înger blândCa 'n viața-i să coboare odată pe pământ?

Și murii netezi, roșii, de marmură curatăLumina lunii blânde în sală o resfrâng.Și aeru 'mprejuru-i, lumina-i colorată,Căci razele se 'mbină, se turbură, se frâng,Și 'n dulcea atmosferă uimită, purpuratăS'aud glasuri ușoare ca arfe care plâng.Dar nu-i sunet aievea... ci-a gândurilor saleGlas tremurat și dulce îi răspundea cu jale:

Când Dumnezeu crează de geniuri o ceatăSă cerce vrea p' oricare de-i rău ori de e bun,Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odatăCă cete rele d' îngeri la glas nu se supun,Că cerul îl răscoală cu mintea tulburatăPân' ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun;De-aceea-în om ce naște, din îngeri ori și careOdată 'n vecinicia-i coboară spre cercare.

Când sună 'n viața lumii a mieze - nopții orăAtunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,De îngeri suflete - albe văzându-l se colorăȘi ochii lor albaștri privirea lui o sorb;Plecând spre pământ ochii ei timizi se 'namorăÎn pământești ființe cu fragedul lor corpȘi prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amorÎn corpurile de - oameni ce - aștept' venirea lor.

Dar pân' ce corpu 'n lume un înger îl cuprinde,De-asupra vămii lumii pe luminoase căiImperiul lui cel mare o stea în cer aprinde —Acolo el domnește, lăsând a lumii văi.Dar de viața-i lumească domnia 'n cer depinde:De-i rău, steaua s'aruncă în noaptea celor răiȘi lumile nestinse pe-a cerului cununiImperii sunt întinse a îngerilor buni.

Abia părăsesc unii a domei mari pilastri,Abia părăsesc cerul și înfloritu-i cort,Abia au vreme - a pierde puternicii lor aștri .Coboară 'n lume, află amorul lor că-i mort.Atunci îl iau în brațe și luminând albaștriÎn lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port —Sunt îngeri blânzi și timizi, așa nevinovațiÎncât în astă lume nu trebuesc cercați.

A unui înger palid ursita pământească,Legată e de soarta corpului ce-l aleg.Atârnă de viață domnia lor cerească:Ce samănă în lume, în stele ei culeg;Nefericiți adesea, ce-o soarte 'mpărătească,Un om ce-i născut mare în lume își aleg;Un împărat puternic dar înfocat când moare;O stea urieșască în caos se coboară.

Dar în acest cer mare ce 'n mii de lumi luceșteTu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeșteSe 'mpiedică la cifra vieți-ți făr' să vrea.În planu - eternității viața-ți greșală este,De zilele-ți nu este legat'o lume-a ta.Genii beau vinu - uitării , când se cobor din ceruri;Deschise-ți-s, nebându-l, a lumilor misteruri.

Greșeli de astea 'n lume se 'ntâmplă adesea multeȘi 'ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan.Găsești în lume oameni cu mințile oculteCari cunosc a lumii gândire de titan;Să știi însă, că, oamenii în veci nu vor s'asculteȘi 'n basme au un nume: li zice năsdrăvan.La gânduri uriașe a lor minte asudă,Da oamenii-i înconjor și nu vor să-i audă.

Deși rari și puțini-s, lumea nu va să-i vază,Viața lor e luptă, când mor se duc neplânși.Ei n'au avut la leagăn un blând înger de pazăȘi-a lor ochi de durere sunt turbure, și stinși;Dară deși blânzi îngeri își varsă a lor razeÎn sufletul lor, totuși ei mari îs și distinși,Căci Dumnezeu în lume le ține loc de tatăȘi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.

Dar—e un înger palid cu lungi aripi și negre,În aste firi mărețe în veci e 'namorat .Păcat numai c'amoru-i stinge sisteme 'ntegre,Întorsu lui omoară p' oricine l-a-ascultat,Seducător trimite plăcerile - alegreȘi de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărmat.A celor trecătoare în mâna lui e soarte,Frumosu-i ca nealții și numele-i e: Moarte !

De-aceea să n'asculți tu sublima lui cântareCăci morți-s pe vecie acei ce o ascult,În fiecare secol un alt amant el areȘi cel care-l iubește rămâne 'n veci ocult.Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult,Să scap a ta ființă de caosu-i imens —Eu în glasul gândiri-ți am pus acesta sens.

Că dincolo de groapă imperiu n'ai o lume,De asta ție n'are de ce să-ți pară rău;A geniului imperiu : gândirea lui — anume;A sufletului spațiu e însuși el. Ca grâuVei sămăna în ceruri a gândurilor sumeȘi - atunci realizate vor fi, vor sta mereu.Că 'n lumea din afară tu nu ai moștenire,A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

În aste mari nemargini unde gândiri ca steleLin înfloresc, miriade s'amestecă, contrag;Zidite 'n dome mândre, de cugetări casteleSe darmă la suflarea-ți și 'n taină se desfacSau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgeleȘi sun' cântări, ce vibră — se 'ntunecă și tac;Astă nemărginire de gând ce-i pusă 'n tineO lume e în lume și în vecie ține.

Când mintea va cuprinde viața ta lumească,Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,Vei coborî tu singur în viața-ți sufleteascăȘi vei dura în spațiu-i stelos nemărginit;Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cereascăLumi, stele, timp și spațiu ș' atomul nezărit,Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprinsAstfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

De - astă viață mândră de vrei să ai o știreGândește num' atuncea la visuri și la somn,Ca mort e corpul rece în noapte, nesimțire,Pe creațiuni bogate sufletul este domn;În ocean de stele, prin sori, nemărginire,El îmblă, risipește gândirile prin somn;Deși nu sunt aevea aceste lumi solareEl tot le vede, simte, le - aude și le are.

Când omul risipitu-i, un lut fără suflare,Sufletul în afară rămâne surd și orb:Un cântec fără arpă, o rază fără soare,Un murmur fără ape, e suflet fără corp,Dar înăuntru-i este o lume 'ntinsă mare,Aevea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorbToate razele lumii într'un grăunte - uimit ,În el îs toate, dânsul e 'n toate ce-a gândit,

Seraful își sfârșise vibrata - cugetare ,Gândirea tace - asemeni în fiul de 'mpărat,Și galbenă ca ghiața ruptă din nori răsareLuna și trece moartă pe cortu' nnouratȘi cerul nori gândește, nori mari de răsbunareCe vor să biciuiască pământul răsculatȘi noaptea - înșiră ceasuri pe firu-i incolorCa râul care-și mână trecutu 'n viitor.

Deodată vede că nori se despicăÎn două și cale îi fac printre ei.Ajunsu-i în culme, sub dânsul o clicăDe vânturi s'alungă prin nouri și-și stricăAripa de stânce, se clatin' în văi.

Sub el vijelia cea neagră, turbată,Cu caii de fulger cutreer' nebuniȘi bate în vânturi, pe nori răsturnată,Ea stâncile 'ndoaie și grindină fată,Amestecă lumea, frământă furtuni.

De-asupra-i pe bolta albastră, senină,Cald soare lucește și îmblă cu drag.Pe-a muntelui streșnă de stânci în ruină,Pe-o stea prăvălită, cu cartea în mână,Adânc se gândește puternicul mag.

« Părinte — el zice — și - adânc i se 'nchină,Bătrânul meu tată aici m'a trimis ».« Venit-ai? — bătrânul răspunde — suspină,Pe fața lui trece zâmbire senină,C'o mână el cartea cea veche a 'nchis.

«Văzut-am din carte-mi, că viața bătrânăCurând se sfârșește — ș'asupra - ăstui gândUitat-am eu lumea — durere străinăÎn suflet pătrunse, cu - aripi de lumină—Și pân' mă uitasem scăpă din pământ

«Furtuna turbată... Din mii de furtuneCe - asupra pământului îmblă sburândSunt câteva cari de mult îs nebune,De-aceea legate de pietre bătrâneLe țin încuiate 'ntr'a muntelui fund.

« Și pân' m'apucase de tatăl tău jeleBag seama că una din ele-a scăpat,A rupt cu aripa v'o câteva stele,Trântitu-le-a 'n nouri și 'n vânturi rebeleȘi codrii mei vecinici i-a mai măturat.

«Așteaptă, copile, să caut o vrajăÎn carte... Să chem eu giganticul vânt,Pe aripi să-i pue o mie de maje,S'o lege de stânce, să-i stee de strajăÎn neagra 'chisoare în fund de pământ... ».

Șoptește: vânt falnic furtuna o 'nhață,Aripele-i leagă — o bagă în stânci,Acolo cu lanțuri o leagă de brațe;Cu 'ncetul a cerului nori se desfațăÎncet se 'ncrețesc peste văile - adânci .

«Copile, acuma pericol nu este —Urmează-mi în munte, în salele-mi mari,Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste.În viața-ne fost-am Pilad și Oreste —El moare—și 'n lume rămân singur iar.

«Nainte de moarte trimis-a pe tine,Ca vieți-ți să dau eu bătrânul meu sfatȘi asta de sigur făcut-a el bine:Primejdii te-așteaptă și, fără de mine,Se poate de ele că n'ai fi scăpat.

«De-ai fi ca alți oameni atuncea se poateCa soartea ta 'n bine din rău aș schimba,Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată.A sorților stele de mine-s purtateDa tu în tot cerul nu ai nici o stea.

De-aceea eu nu pot nimic pentru tine.Scrisoarea-ți menită eu nu pot s'o schimb,Ce e, pot preface... Ce 'n stele senineNu-i scris — eu nu pot ști. Sunt scrieri streineGândite de Domnu 'ntr'a sorilor nimb.

«Dar pot să-ți arăt a pierzărilor caleCa 'n ea să n'aluneci, ca neademenitDe-un înger c'ochi verzi cu trăsurile pale,Ce lumii aduce durere și jaleDe moarte, de care adânc ești iubit».

El zice ș'a lene coboară la vale,La porți uriașe ce duc în spelunci.De stânci prăbușite gigantici portaleDescue și intră în mândrele haleDe marmură neagră, întinse și lungi.

Pilastri de aur pe muri se coboară,Pe jos sunt covoare țesute 'n flori viiȘi stele , în candeli dulci raze presarăȘi aeru-i dulce ca 'n noaptea de varăȘi razele-s calde și trandafirii.

Prin hala cea mare cu pasure line,Ei trec și prin bolte săpate 'n granitEi intră 'ntr'o sală cu miroase plină;A murilor marmuri lucind ebenineCa negre oglinde de tuciu lustruit.

Bătrânul în urmă-i el poarta o 'nchide.Adânc întuneric i'nconjur' atunci —Pe masa cea mare încet el aprindePotirul albastru viorelei cei blânde,Ea - aruncă 'n negru - aer raze, vinete dungi.

Pe-un tron, împăratul, de roșă mătasăS'așază, se uită 'n marmoreii muri.Bătrânul alături pe-un scaun se lasăȘi flori răspândesc adormite miroaseCa mirosul proaspăt a verzii păduri.

Și razele - albastre prin sală aleargă.Fantastic bătrânul s'ardică și blândÎn aer înalță puternica-i vargă.Pe-oglinda cea neagră, profundă și largăÎncet încet pare o umbră de-argint.

E vânăt la față ca mărgăritarul,Pe albii lui umeri aripi se desfacȘi luciu c'argintul îi este talarul;În mâna lui mică el ține păharulSomniei... Pe frunte-i flori roșii de mac.

Cad pletele, blonde și lungi spice de - aur ,Închisă 'n lungi gene privirea lui stă;O cupă cu versuri, cu cifre de maurI-a 'n mână Bătrânul — ca sânge de taurUn vin roșu toarnă și regelui dă.

Văzând umbra albă pe negrul păreteDin tron împăratul genunchie uimit,În vis umbra râde — și lungile-i pleteCa aurul blonde se las răschietePe netezii umeri, pe albul ei gât.

« E somnul, bătrânu 'n ureche îi spune —O vorbă să nu spui, căci dacă nu taciCa visul el piere — cu greu se supuneLa magica-mi vorbă — las stele să sune,Ca 'n tabla cea neagră să-l prind — Tu să faci

«Ce-oiu spune». O cupă pe margini cu aurEl ia și 'n ea varsă cristalicul vin.Stau în jurul cupei cu cifre de maurObscunse vrăji scrise... Ca sânge de taurE vinul și totuși e clar ca rubin.

«Bea—zice—atunci somnul din muri se coboarăȘi ochii-ți sărută cu dulce surâs;Atunci tu grumazu-i cu brațu 'nconjoară ,El aripa lui și-o ridică și sboară,Te duce cu dânsul în lumea de vis».

Și Junele bea și adoarme. De-odatăPe ochi buze calde și moi a simțit.El brațul și 'ntinde și 'nlănțue 'ndatăA umbrei dulci umeri și netezi... UmflatăEl simte aripa că 'n sus a pornit.

Pe umerii umbrei el fruntea și-o lasăȘi - aude suflarea-i cea caldă bătândȘi dus el se simte în lumi luminoase,În corure sfinte, prin stele - auroaseAude cum sună aripa de-argint.

El ochi-și deschide, de-asupra lui vedeDoi ochi mari albaștri, adânci visători.A lui fericire el mai că n'o crede,El gura și - apasă pe blondele-i pleteȘi fața cea pală i-o mângâie 'n dor.

E beat de a visului lungă magie,În brațe-i pe înger mai tare-a cuprinsȘi umbra surâde, cu - aripa -l mângâieȘi gura-și apleacă în dulce beție,I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins.

«Vezi tu, zice umbra, pe-a hăului vale:Pământul cu munți-i ce fumegă stins,Cu mări adormite ce murmură 'n jale;Dorm populii, țări și cetățile sale.De-asupră-ți oceanul de stele întins.

«Pământul departe 'ntr'un punct s'a contrageCăci lumi de departe în puncte se schimb,Dispar a pământului visiune vage,A stelelor țară curată se trage,Aleargă, trăiește a aștrilor timp.

« O stea, un imperiu întins e și mare,Cu sute de țări și cu mii de ființi.Cetățile mari răspândite-s în soare,Palate de-argint se ridic gânditoareȘi regii sunt îngeri cu aripi de arginți ».

Și sufletul liber privirea-i sânțităO nalță pe stelnicul, marele plaiu:O patrie nouă sublimă, iubită,De cântece plină din veacuri fugite —Aici lumea - antică urmează-a ei traiu.

«Vezi steaua că munții și 'ntoarse și mareaÎmblând neclintită în vecinicu-i mers.A anilor spaț le destină un soare:La una-i mai mic și la alta mai mareCăci sorii scriu timpu 'n acest univers.

«Curând vom ajunge pe steaua senină,Pe care în ceriuri numesc-o a mea.De visuri, de umbre, de cântec e plină.Curând vom intra în câmpia ei linăȘi 'n urmă-ți pământul rămâne — o stea.

Magul rămas în munte, din el ieși afară,Pe-o piatră detunată el șede peste văi,Privește. — Codrii mângâiu cu vânt de primăvarăA lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi.

Se suie 'n vârf de munte, o stea din cer coboarăO stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,Pe ea șezând călare, în infinit el sboară,Stelele sclipeau sfinte și 'n cale-i făceau loc.

Și răsfirați în spațiu îngeri duceau în poaleA lumilor adânce și blânde rugăciuniȘi întinzând în vânturi aripele regaleL'a lumii trepte - albastre le duc și le depun.

Pe magul cel puternic ei îl salută 'n cale,El trece dus de steaua ce sboară ca un gândȘi când veni sânt, mare, pe-a caosului valeDă drum stelei, s'aruncă în hăul fără fund.

De-asupra vedea stele și de desuptu-i stele,El sboară fără preget ca tunetul rănit;În sus, în dreapta, 'n stânga lanurile de steleDispar. — El cade - un astru în caos asvârlit.

Căci la un punct albastru privirea-i ațintită:L'a caosului margini un astru blând ușor;Cale de mii de zile el cade 'ntr'o clipită,Sboară ca gândul care l-aruncă în viitor.

Din ce în ce s'apropie de lumea depărtată,O zi mai are încă ș' ajunge 'n luna lui.Acolo el răsuflă de calea-i depărtată —De pe-un munte a lunei aruncă ochii lui.

Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveșteCe lumina albastră mergându-și drumul său;Ce liniștită-i dânsa, în pace ea pășește,O, cum iubesc eu steaua, unde m'am născut eu.

Mai e 'n tot universul o stea plină de pace,Neturburată, vecinic de ură, de război;În toate Creațiunea gura ei vecinic tace,N'o bântuie griji rele, n'o bântuie nevoi.

«E-un om, care pe dânsa nefericit se țineDar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,Dar soartea lui schimba-voiu, din rău oiu face bine—Cobor acum în astru-mi să-l mângâiu și pe el ».

Din vârf de munte 'n lună în spațiu iar s'aruncă,În clipă - ajunge 'n norii ai astrului natal,Cu - amor el îl privește, cu o privire lungă,În funii lungi el rupe al nourilor voal.

L-întinde, l-împletește, din el își face scară,O - aruncă - în zarea lungă de flutură în vânt,Apoi pe ea cu 'ncetul bătrânul se coboarăPe mare, care-și mișcă mii valuri tremurând.

Din norii cei mai deși el luase o bucată,Își face din ea luntre, ce luneca pe val,A mărei unde - albastre alunecă 'nspumateȘi-l duc în leagăn dulce, prin cânturi de pe mal.

Din insule bogate cu mari grădini de laur,Lebede argintoase aripele 'ntinzândVeneau sfâșiind apa la luntrea lui de aurȘi se 'nhămau la dănsa și o trăgeau cântând.

Bătrânu 'n manta-i albă înfășurat viseazăIar lebede - argintoase luntrea bogată trag,Al valurilor cântec pe el îl salutează —Pe fruntea-i împletită e-o ramură de fag.

Plutind cu repejune sub palida luminăA lunei, ți se pare al mării Dumnezeu,Cântat de îmmiirea valurilor seninăȘi îngânat de lebezi în dulce visul său.

Luntrea, un vis de aur, pânza albastră-a măriiO sfâșie — și - aproape ea vine - acum de mal,Un mal de pietre suie, de stânci frânte rebele,Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.

Acolo printre stânce bătrâne și schelete,Un templu în ruină, de apă înnecat,Pe jumătate murii și stâlpii și-i înclinăȘi stă 'n curând să cadă de vreme sfărâmat.

În scorburi de părete trăiește - un biet călugărTânăr, frumos — dar însă ca umbra el e slab.Din stânce năruite, din pietre și din bulgăriFăcu cărări spre fundul al templului arab.

Acolo prigonit stă de visuri și de gânduri.Ce vrea nici el nu știe, se chinuie 'nzădar,Doarme pe-un pat de trențe ce-i pus pe două scânduri,Nu bea apă d' isvoare , ci valul mărei - amar .

Astfel el vrea viața s'o sfarme, s'o scurteze.De ce? și pentru cine el singur n'a știut.Astfel se chinuește în rugăciuni asceseÎn câte-o biată arfă din arcul sfărâmat.

O arfă de aramă cu coarde ruginite,El sbârnăie pe dânsa un cântec desolat.Strune - amorțite tremur de mâna lui trezite.El chiamă cu cântarea-i o umbră ce-a visat.

Ș'acum el sta în lună pe-o piatră risipităȘi cântecu-i în noapte sbura mult dureros,Părea c'așteaptă-în aer pe umbra lui iubităS'o vadă, astfel ochiu-i țintea întunecos.

Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară.Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă —Pe-o stânc'apoi se suie — pe-ascetul îl măsoarăCu ochiul. Ca geniul văsduhului el stă.

Călugărul îl vede, arfa scapă din mână,Pe buze-i trece-un zâmbet ascet, slăbit, amar,El stânca lui o lasă, la mag încet el vineȘi mâna lui o prinde — și 'ntreabă cu glas rar:

— «Ce-ai mai făcut părinte... iar ai venit la mine.Crezi tu c'o să mă mângâi pe mine? nu, în veciSurd este al meu suflet l'a tale vorbe lineCum stâncele la glasu-mi surde rămân și reci.

«O vino colo 'n scorburi ca să-ți arăt fereastaPe care umbra blândă ieri noaptea a venitPrin stâlpi 'n prăbușeală... prin arcuri sparte... Asta...Pe-aici pe-o scară, de-aur ea blândă a intrat».

— «De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu' atuncea,Să trăiești în ascese gândind la Dumnezeu,Bând apa mării amară în negrele spelunce —Ca să domini în tine ispita, geniul rău!...»

— «Ispită neagră dânsa?, un geniu rău, o, nu elRăspunse trist și dulce fantasticul ascet.De-ar veni ceriul însuși aceasta să mi-o spue,De-ar spune-o dânsa însăși — eu totuși nu o cred.

«Aș crede mult mai iute că vrea să mă înșele,Că vrea să-mi cerce-amorul adânc însă fatal,De-aș spune numai chipul cum privirilor meleS'arată — n'ai mai crede că-i geniu infernal.

Când ca un vis argenteu plutește blonda lunăPrin marea - albastră 'n ceruri, prin somnoroșii nori,Când noaptea-i o regină lunatecă și brună,Când valuri lovesc țărmii cu spumele răcori,

«Eu de pe stâlpul negru iau arfa de aramă,Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat,Arfa care din pietre durerile le chiamă,Din stâncile stârpite, din valu 'nfuriat...

« Și cânt... Din valuri iese câte o rază frântăȘi pietrele din țărmuri îmi par a suspina.Din nori străbate-o rază molatecă și blândă,O rază diamantă cu - albeața ei de nea.

«Și raza mă iubește, mângâie a mea frunteCu-a ei lumină blândă — o muzică de visDin aer și din mare cântului meu răspunde,Cântec născut din ceruri și-al mării crunt abis.

«La mijlocul de aer, în sfera de lumină,Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,Ea prinde chip și formă, o formă diafanină,Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.

«Și se coboară palid pe drumul razei saleȘi se coboară - alene, cu cântecu-mi l'invocȘi haine argintie coprind membrele sale,Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.

«Eu stau uimit și palid... mâna-mi involuntarăSe mișcă tremurândă pe coardele de fier,Ce caută - al meu suflet în acea sfântă oarăDe la turburii creeri în van eu samă cer.

«Cine-ar fi oare umbra aceea argintieCe vine la cântarea-mi când cu o rugă-o 'nvoc,Când provocați de arfă-mi răspund valuri o mie,În nopți când pricep scrisul al stelelor de foc?

«Cântând pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă,Am pus în ea o parte a sufletului meu.E partea cea mai bună, mai pură și mai sfântăCe într'o noapte albă, pe-o rază tremurândăPărăsi lemnul putred, sburând la Dumnezeu.

«Când noaptea însă-i caldă, molatecă și brună,Atunci o chem din mare, atunci o chem din lunăPe-acea parte iubită a sufletului meuȘi ea venind prin noapte ca o rază de soareCoboară pe-a mea frunte nebună visătoare,Pân' se preface 'n chipul ce l-am visat mereu.

«Nu e vre o fantasmă nebună și deșartă,E o făptur' aievea, cu gând din gândul meu,Dintr'un noian de raze am întrupat-o euȘi inima-mi o chiamă, gândirea-mi o desmiardăȘi sufletul din mine e și sufletul său.

«Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce,Tot ce a fost în cântu-mi mai pur și mai copilS'a 'mpreunat în marea aerului sterilCu razele a lunei ce 'n nori stă să se culceȘi a format un înger frumos și juvenil».

« Nebun ori ești lunatec — bătrânul murmurează...E visul tinereții, e sete de amor.Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor...La cântecul tău eco răspunde plângătorȘi tu 'mpopulezi marea cu suflete de razeȘi stelele de cântec le împli visător.

«Ia una câte una icoanele pălite,Ia una câte una o und', o stea de focȘi toate sunt nimica... când toate la un locPot în tine visarea și cântul să-l escite,Mintea să-ți strice poate al razelor blând joc,Ce se 'mpreună 'n aer, care se sparg în nori,Care răsfrâng în valuri spumânzi și gemători».

—« Și dac'ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunieSe poate că trezită, a 'nfipt ochii cumplițiÎn fruntea-mi veștezită, în creeri rătăcițiȘi 'n jurul ochilor mei gravă ca la stafieAfunde și teribili, lungi cearcăne de plumb ?Fie așa—eu nu zic... Și totuși nebuniaCum e, cu chipul dulce, cu care m'a coprinsÎmi place — cum îmi place visul de raze nins,Îmi place cum îmi place o umbră argintie.Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde,Lovește chipul dulce creat de fantasieȘi acest chip devine palid ca o stafieȘi'ndată ce-l privești tu el stă să se confundeCu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.Dar eu... eu nu sunt astfel... Mie-mi place visarea.Fie ca chiar un basmu, numai fie frumos,Înger c'ochi mari albaștri, cu chipul luminos...Și iert că el se stinge, cum aprind lumânarea.Căci n'o aprind... din contră... Ca cel ce-i place - un visȘi chiar trezit de friguri el ține ochiu 'nchisCa mai departe visul frumos să îl viseze,Asemenea uit lumea și eu... sunt bucurosDe pot prelungi încă visul meu radios.De n'ar fugi 'nfidelul... O de ar sta mereuSă oglindez întrînsul adânc sufletul meuCu cântecu-mi ferice, simțirea să-i desmierdȘi 'n ochii mari și bolnavi ființa să mi-o pierd…De n'ar fugi!... dar fuge... Fuge cum luna plinăÎncearcă după codri greu capul de-l înclinăȘi fuge și se duce pe-o rază iar în sus,Se pierde în ruina castelului sdrobit...E sufletul meu palid, e sufletul meu dusCe părăsește lumea de cer ademenit.............................................................................«O, de-aș muri odată... Cu corpul meu de plumbSă simt cum morții aspre molatec eu sucumbIar sufletul... o parte ce 'n mine-a mai rămasSă sboare - unde -l așteaptă amorul în estas,Să' sboare unde partea-i cea jună, dulce, pală

Plutește printre stele... iar stelele-i esalăUn corp de raze blonde... Căci am pluti 'mpreunăPrin norii cei lunateci, prin stelele ce sunăȘi ne-am dori cum raza dorește-o altă rază,Una în brațul altei lumină fac frumoasă.Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lutUn sclav greoiu și rece — e sclav — dar e astut.Mă ține 'n pieptul bolnav... și 'n brațul încă tare,Când sufletul meu liber vrea să s'arunce 'n mareSă scape d'el odată....În astfel de momente mă speriu eu de mine.O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor,Eu aș cuprinde-o 'n brațe și aș strânge-o cu dor».

Magul adânc gândește și 'n minte-și desfașoarăSoartea omului care l-avea 'naintea sa.Sărac, uimit fusese în lume - odinioarăDar gândul lui puternic viața-i apăsa.

Acest cap trist și palid coroana vrea să poarteȘi azi pe el se vede un negru comanac.Acești umeri voit-au să duc' a lumei soarteȘi azi acopăr trențe și rasa de șieacȘi capu - acest ce 'n perini de tron ar fi dictat moarteAzi doarme 'n pat de trențe, drept perină un sac,Picioarelor rănite 'n sandale îi-era dorDe salele de marmuri, de-a tronului covor.Desculț îmbla pe uliți, de visuri mintea plinăȘi 'n lungele-i miserii, ca 'n mare cufundat,Visa că 'ntreaga lume la dânsul o să vină,Că el de lumea 'ntreagă va fi încoronat.Coroane el împarte la regi. — Și la regine,Iubindu-le 'ngenunche. Palate - a ridicatFemeilor ce viața și-o 'nchină la plăceri,Ce trupul de zăpadă și-l scaldă 'n negru păr.

Dar foaea se întoarse... Cu greață și scârbireÎi păru - atunci că lumea e toată joc de cărți.Atunci el se retrage în muri de mănăstireȘi capul și-l cufundă 'ntr'a lumei sfinte cărți.

Pe murii în risipă o candelă subțireChilia înnegrită lumină. Și prin părțiNecunoscute-a lumii gândirea lui pribeagăStrăbate cu - aripi mândre nemărginirea 'ntreagă.

În van pune pe suflet greoile cătușeDe gânduri uriașe, de 'nalte rugăciuni.În van în a lui urmă a 'nchis a lumei ușăLa visele ei turburi, cu mari deșertăciuni;Pe focul cugetărei a presurat cenușă,Ci sub cenuș' ard încă consumători cărbuni.Atunci visul mărirei s'a șterge 'n a lui gândCând peste spuza sură se va turna pământ.

Atunci claustrul îl fuge — și 'n țărmuri sterpi de mareSe trage să găsească liniștea-i ce s'a dus,Dar vai! ș'acolo l urmă visările-i amareCăci lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus.Aici însă visarea-i e adânc - omorîtoareCăci în chip de femee s'arată 'n aer sus.Lumești gânduri într' alt chip împleau sufletul său.El cugeta la toate, ci nu — la Dumnezeu.

Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă,Căzu ploae de raze cu cer senin și dalbȘi sufletu-i se împle iar cu icoane - aprinse ,O auroră-l împle cu aeru-i rozalb.Din cer cade a lene o dulce stea desprinsăȘi se preface 'n înger, plâns de iubire, alb,Și 'n inimă-i aude un dulce glas de-argintCa sunetu - unui clopot prin noapte aiurind.

Magul își răsgândește-a călugărului soarte!« E - aevea acea ființă, visele-ți nu te mintDar nu-i aci în lume... E sufletu - unei moartePe care 'nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.Pot s'o topesc în forma de lut care s'o poarteȘi idealu - eteric în lut eu pot să-l prind,Dar nu aici.—Aicea de viață n'are parte;Vom merge 'n lumea unde trăește mai departe».