Preot și filozof

Căci n-avem sfinții voștri, voi ne mustrați, preoți,Deși de-a voastră tagmă suntem și noi cu toți...Și nouă vânătoarea de aur și mărireNe-nsamnă-n astă lume a Răului domnire.Și nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcereÎn suflet naște scârbă și inimei durere.Și noi simțim că suntem copii nimicniciei,Nefericiri zvârlite în brazdele veciei...Și sufletu-ne-n tremur ca marea se așterne,Tăiat fiind de nava durerilor eterne;Ca unde trecătoare a mării cei albastre,Dorința noastră, spuma nimicniciei noastre.Și noi avem o lege ­ deși nu Dumnezeu ­

Simțim că Universu-l purtăm și prea ni-i greu:Știm a fi strănepoții acelui vechi păcat,Ce seminția Cain în lume-o a creat.De n-o-mbrăcăm în pilde, e semn c-am înțeles,Că-n noi este credință, ce-n alții e eres.Căci eretic tiranul, ce Crucii se închinăCând oardele barbare duc moarte și ruină.În van cu mâni uscate se roagă, țiind strana,Deasupra lui cu aripi întinse stă Satana.Degeaba lângă patu-i alături stă sicriulCând gloatele-i pe lume au tot întins pustiul.Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierteCă țări întregi schimbat-au în întinsori deșerte?Și eretic e-acela ce rasa v-o sărutăCând ura-n a lui suflet, de veche, e stătută?În van cercați a-i drege căci răi rămân de-a valmaȘi trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma,Din visul să-i trezească, cu care-i înconjoarăDemonul lumii-acestei ­ comedia-i bizară.

Nu ne mustrați! Noi suntem de cei cu-auzul finȘi pricepurăm șoapta misterului divin.Urmați în calea voastră mulțimii de absurziȘi compuneți simfonii și imnuri pentru surzi,Ascundeți adevărul în idoli, pietre, lemn,Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemnAl oamenilor zilei sublimul adevăr ­Ce voi spuneți în pilde, iar noi l-avem din cer.