Sărmanul Dionis

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bunăȘi mucoasa lumânare sfârâind săul și-l ardeȘi-n această sărăcie te inspiră, cântă barde -Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentr-o țigară, s-umplu norii de zăpadăCu himere!... Dar de unde? Scârțâie de vânt fereasta,În pod miaună motanii — la curcani vânătă-i creastaȘi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.

Uh! ce frig... îmi văd suflarea — și căciula cea de oaiePe urechi am tras-o zdravăn — iar de coate nici că-mi pasăCa țiganul, care bagă degetul prin rara casăDe năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un șoarec Doamne — măcar totuși are blană -Mi-aș mânca cărțile mele — nici că mi-ar păsa de ger...Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,Un palat borta-n perete și nevasta — o icoană.

Pe pereți cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjenRoiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele!Greu li-i de mindir de paie și apoi din biata-mi pieleNici că au ce să mai sugă. — Într-un roi mai de un stânjen

Au ieșit la promenadă — ce petrecere gentilă!Ploșnița ceea-i bătrână, cuvios în mers pășește;Cela-i cavaler... e iute... oare știe franțuzește?Cea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă.Bruh! mi-i frig — Iată pe mână cum codește-un negru purecSă-mi moi degetul în gură — am să-l prind — ba las săracul.Pripășit la vro femeie, știu că ar vedea pe dracul —Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul „îns!” la ce să-l purec?

Și motanul toarce-n sobă — de blazat ce-i. Măi motane,Vină-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic;De-ar fi-n lume-un sat de mâțe, zău! că-n el te-aș pune vornic,Ca să știi și tu odată boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gândește hâtrul de stă ghem și toarce-ntruna?Ce idei se-nșiră dulce în mâțeasca-i fantazie?Vro cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,Rendez-vous i-a dat în șură, or[i] în pod în găvăună?

De-ar fi-n lume numai mâțe — tot poet aș fi? Totuna:Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind — un Garrick,Ziua tologit în soare pândind cozile de șoaricNoaptea-n pod, cerdac și streșini heinizând duios la lună.

Filozof de-aș fi — simțirea-mi ar fi vecinic la aman!În prelegeri populare idealele le apărȘi junimei generoase, domnișoarelor ce scapărLi arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan.

Sau ca popă, colo-n templul închinat ființei careDupă chip ș-asemănare a creat mâțescul neam,Aș striga: o motănime! motănime! Vai... HaramDe-al tău suflet motănime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt pintre voi de-aceia care nu cred tabla legii,Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minteCe destinul motănimii îl desfășură-nainte!Ah! atei, nu temeți iadul ș-a lui Duhuri — liliecii?

Anathema sit! — Vă scuipe oricare motan de treabă,Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară?O motani fără de suflet! — La sgâriet el v-a dat ghiarăȘi la tors v-a dat mustețe — vreți să-l pipăiți cu laba?

Îi! că în clondir se stinge căpețelul de lumină!Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat.De-aș putea să dorm încalea. — Somn, a gândului odină,

O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie,Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e totunaDe-oi petrece-ncă cu mâțe și cu pureci și cu luna,Ori de nu — cui ce-i aduce? Poezie — sărăcie!