Cuiburile

Și când se vor întoarce cocoarele plecate,- Căci primăvara sfântă o să ne vie iară,Atâtea cuiburi calde, în urma lor lăsate,Le-or regăsi tot astfel cum le-au clădit în vară?

O! cine știe, poate de-atâtea vremuri greleNimic la primăvară n'o rămânea din ele,Din cuiburile calde, ce le doreau sburând,Cocoarele venite de peste mări și țăriȘi-aduse de departe de-al lor nostalgic gândÎn legănarea dulce a veșnicei sperări.Și n'or găsi nimica din ce-au lăsat odată,- Și vor găsi atâta: speranța spulberată...

S'or apuca atuncea să le clădească iară,Pe vechile lor locuri din fiecare vară,Și fără să le pese că altă iarnă, poate,Porni-va să dărâme iar cuiburile toate!- Căci ele or să vină mereu, din depărtări,În piept cu-aceleași doruri, cu-aceleași dulci sperări,Că într'un timp, odată, puterea vor aflaCa să clădească cuibul ce nu va mai cădea.